Hrană pentru îngeri

Vineri am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, într-o secţie a Spitalului Judeţean. Secţia aleasă a fost Onco-Pediatria, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala sapă precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere. „Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!”, glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, pătrunşi parcă de importanţa momentului. Îşi plecau fruntea şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând ca vindecarea minunată să vină prin untdelemnul sfinţit, de la Dumnezeu. Am săvârşit Sfântul Maslu şi la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii, două pâini proaspete, făcute pe vatră. O agapă a speranţei, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele. Ajută, Doamne, necredinţei mele…

Mă pregăteam să plec, dar m-am auzit strigat de o mămică. „Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?” Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. „Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!”, l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. „Nu poate să meargă, părinte!”, mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit şi am oprit în mine tristeţea, ca nu cumva să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea spre celălalt pat. Aşa am regăsit-o…

Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearceaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem de praznicul Sfinţilor Arhangheli. Sufletul meu a tresărit lovit de milă şi de ruşine. Milă pentru această copilă care plăteşte păcatele părinţilor şi neamului care i-a dat trupul. Ruşine pentru că mi-am amintit de cei doi creştini din Bucureşti care dăruiseră banii necesari pentru a organiza mica petrecere de ziua onomastică şi faţă de care eu nu mi-am ţinut promisiunea. Promisiunea de a le trimite fotografii cu Gabriela. Slăbiciuni omeneşti…

M-am aşezat pe patul Gabrielei. Ochii mei i-au căutat ochii de copil. Mâna mea i-a mângâiat căpuşorul chel. Sufletul meu încerca disperat să acopere într-o îmbrăţişare a păcii sufletul fetiţei. Gabriela nu mi-a răspuns. Ochii ei păreau a privi spre o altă lume. Am simţit ca o palmă şocul provocat de maturitatea, seriozitatea şi mai ales, deznădejdea imensă în care se rătăciseră aceşti ochi minunaţi de copil. În acea clipă mi-a fost silă de mine, de sănătatea mea, de fericirea mea şi mai ales de păcatele mele. Am încercat să-i vorbesc, dar stângăcia cuvintelor mele a mărit distanţa dintre mine şi Gabriela. „Părinte, e supărată, Găbiţa! Nu a făcut treaba mică de ieri. Nu poate. E din cauza citostaticelor, e la a treia serie de citostatice!” mi-a explicat cu glas aproape stins, mătuşa fetiţei. „Gabriela, voi veni la tine duminică. Vrei să îţi aduc o păpuşă? Sau un joc sau nişte cărţi cu poveşti? Spune tu ce vrei să-ţi aduc şi îţi aduc!”, am încercat eu să pătrund prin zidul de tăcere şi suferinţă al copilei. Nu mi-a răspuns. Am rămas lângă ea minute în şir, repetând, fără să ştiu a spune altceva, promisiunea acestor daruri. Într-un sfârşit, Gabriela mi-a răspuns în şoaptă: „Da!” Atât mi-a spus Gabriela, dar pentru mine acest cuvânt a fost cât un volum de poezie a speranţei.

Duminică, după Sfânta Liturghie, am pornit spre Secţia de Onco-Pediatrie. Gabriela era tot în pat. Acoperită cu aceeaşi pătură de spital şi cu căpuşorul ascuns de prosop. Ochii ei se rătăciseră în deznădejde. M-am aşezat lângă fetiţă şi am scos din plasă cutia cu păpuşa promisă. „Uite, Gabriela, ţi-am adus păpuşa! Îţi place?” Nu am primit răspuns. Ochii copilei căutau într-un alt univers, străin de nimicnicia noastră, pacea pe care această lume i-a răpit-o. Am rămas lângă ea, vorbindu-i în şoaptă, căutându-i privirea. Un gând, cred că trimis de îngerii ce locuiesc în universul Gabrielei, mi-a cuprins întreaga minte şi m-a făcut să înţeleg. Am adus o jucărie unui suflet de copil care s-a maturizat înainte de vreme, prin suferinţă. Am adus o jucărie unui suflet de fecioară prizonier într-un trup de copil. În acel moment am privit ochii Gabrielei. A ştiut că am înţeles şi atunci, Gabriela mi-a răspuns. Un răspuns cât o galaxie de cuvinte. Un răspuns încremenit într-o lacrimă. Lacrima care s-a prelins pe obrazul Gabrielei. Am ridicat ochii sufletului meu spre Dumnezeu şi am adus, iară şi iară, ca jertfă, rugăciunea pe care o rostisem pentru Gabriela în timpul Liturghiei: „Doamne, îngerii Tăi se hrănesc cu lacrimile ei! Ridică legătura pusă asupra ei şi trimite-ţi îngerul de pace peste sufletul ei!”

Am plecat spre casă, spre fericirea mea nemeritată, cu lacrima Gabrielei sădită în adâncul sufletului meu. Acolo, în acest adânc, s-a făcut lumină. O lumină izvorâtă din două stele minunate, ochii fetiţei din temniţa secţiei de onco-pediatrie.